„Acum cateva zile, fiul meu, care este in clasa a III-a, s-a intors de la scoala si mi-a spus:

– Stii, mama, in dimineata asta am discutat despre meseriile parintilor nostri si invatatoarea ne-a intrebat ce sunt si unde muncesc ei.. Eu am zis ca tata este functionar si ca mama nu face nimic…

M-am trezit ca sar de pe scaun.

-Nimic? Cum nimic? l-am intrerupt. Si cum tocmai radeam branza,mi-am ranit si un deget la razatoare.

-Da, zise el linistit, am fost sase cei care am raspuns ca mamele noastre nu fac nimic.

-Va sa zica, nimic? am strigat. Dar cine iti pregateste tie dimineata micul dejun? Cine face paturile? Cine matura? Cine lustruieste podelele?

-Dar, mama….

Fiul meu a vrut sa ma intrerupa, dar eu eram prea prinsa cu enumerarea.

-Cine gateste pentru tine? Cine face curat la bucatarie? Cine te ajuta sa-ti faci temele? Cine-ti coase ciorapii si iti coase hainele? Cine-ti lungeste pantalonii care ti-au ramas scurti?

Fiul meu ramasese fara raspuns si eu am continuat:

– Cine merge la piata? Cine plateste abonamentele la presa si telefon? Cine merge la cumparaturi? Cine merge cu tine la doctor cand te imbolnavesti?

In acest moment, aproape ca imi pierdusem rasuflarea.

-Dar, mama , aceasta munca nu are nici un nume si nimeni nu te plateste.

– Ei, tocmai asta-i frumos sau mai degraba urat, am replicat eu. Dar un nume, munca mea are. EU SUNT CASNICA!”

(adaptare dupa povestirea „Casnica” de A. Vaccari)