Un subiect vechi de când lumea…încă de când Cain și-a omorât fratele pentru că îl considera rivalul său. S-au schimbat  mult de atunci sentimentele dintre frați? Este oare rivalitatea normală?

Nu știu cum este la voi, dar eu zilnic aud: „Eu mă spăl primul! Am fost aici înaintea ta!” ; „Am deschis primul ușa la mașină! Stai la coadă!” „ Pe el l-ai pupat de mai multe ori!” ; „Eu văd că porția lui de budincă este mai mare decât a mea” ( asta după ce te-ai străduit să le împarți aproape perfect); ”Mă doare burta, nu mă simt bine deloc.” și-l auzi și pe cel mic: ” Cred că mă doare burta și pe mine, ai putea să-mi aduci pernuta aceea caldă? ” 🙂

Dacă aveți mai mulți copii și la voi niciodată nu se întâmplă așa, vă felicit :). Dar dacă trăiți într-o familie normală ca noastră, probabil vă confruntați și voi dacă nu zilnic, măcar în fiecare săptămână cu „luptele” dintre frați. Uneori, când stăm cu ei separat, acordându-le timp doar unuia dintre ei, zici ca-s alții : foarte cuminți, receptivi, dornici să ne asculte. Dar când se întâlnesc, apar iar ciocnirile.

Vreau să vă spun că nu intervin întodeauna atunci când se ceartă. De multe ori, până să ajung eu la ei, s-au și împăcat. Da, alteori nu mă duc intenționat ca să văd dacă știu să-și rezolve și singuri tensiunile dintre ei. Avem și discuții împreună, separate, în care încercăm să-i convingem ( dar și să le demonstrăm practic) că noi îi iubim la fel, că fiecare este unic și special pentru noi. Cu toate acestea, ”luptele” tot există.

O carte ce m-a ajutat mult să înțeleg de ce există și cum pot fi tratate aceste animozități dintre frățiori este „ Rivalitatea dintre frați” de Adele Faber și Elaine Mazlish.

Nu, nu este o carte minune ce vă promite că imediat ce veți pune în aplicare sfaturile de acolo, pacea se va așterne peste totdeauna în casa voastră, dar veți găsi soluții salvatoare, veți descoperi că uneori problema nu este la ei, ci la noi, părinții sau că putem acționa cu totul altfel decât o facem de obicei.

Cartea o puteți achiziționa de pe site-ul editurii Teora ( vedeți că între orele 18-19 aveți reduceri și transport gratuit daca faceți comanda atunci).

O altă carte superbă scrisă de aceste autoare este și : Cum să le vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte și cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne vorbească. Am scris despre această carte  aici.

Revenim la cartea ce face subiectul acestui articol și vă prezint cuprinsul acesteia.

De ce a apărut această carte? Pentru că, mulți părinți au strigat după ajutor : „ Bătăile dintre ei mă fac să mă urc pe pereți! ” , „ Nu știu ce se va îmtâmpla mai întâi : ori se vor omorî între ei ori îi omor eu pe toți. ”; „ Mă înțeleg foarte bine cu fiecare în parte, dar împreună sunt insuportabili”.

Experții în domeniu spun că la originea geloziei dintre frați stă dorinta puternică a fiecărui copil de a se bucura în exclusivitate de dragostea părinților. Dar de ce această dorință? Pentru că de la mamă și de la tată se revarsă toate lucrurile de care copilul are nevoie pentru a supraviețui și a se dezvolta: hrană, adăpost, căldură, dragoste.  Și-atunci nu e de mirare că fiecare copil luptă din răsputeri pentru a fi primul sau cel mai bun.

Această carte cuprinde discuții foarte multe din cadrul seminariilor cu părinții, oameni ce au participat activ, au luat notițe, au pus întrebări, au desfășurat jocuri de rol între ei au împărtășit problemele lor de acasă.

În primul capitol, ni se cere să ne aducem aminte de copilăria noastră, de relația ce am avut-o cu frații noștri. Oare mai simțim și acum că am fost neîndreptățiți în anumite situații? Unii părinți au scos la iveală sentimente ascunse de mult timp în inima lor și au realizat că tind să ia partea copilului care era ca și ei în familie.

Un părinte povestea : „Eu sunt cel mai mic dintre cinci băieți și n-am nici o umbră de îndoială că frații mei influențează opinia despre mine însumi din prezent. Toți sunt niște oameni foarte energici, cu realizări deosebite în educație, în sport, în orice domeniu vreți. Numai că pentru ei e ceva firesc. În copilărie, încercam necontenit să țin pasul cu ei. În timp ce ei se distrau, eu stăteam la etaj, cu burta pe carte. Nu m-au înțeles niciodată. Obișnuiau să-mi spună „adoptatul” cu afectiune, desigur. Chiar și în ziua de azi mă străduiesc din răsputeri. Soția zice că am viciul muncii. Nu înțelege că o parte din mine încă aleargă să-i prindă din urmă pe frații mei.”

Eu și sotul meu am fost mezinii familiei. Recunosc că nu pot înțelege foarte bine ce simte un frate mai mare. Când D. este supărat pe fratele mai mic pentru că îl imită, că se ține tot timpul după el, că încearcă să-l îmbrățișeze, îi explicăm cu dragoste că noi îl înțelegem pentru că la rândul nostru si noi am fost cei mai mici din familie.  Frații cei mici îi adoră pe frații lor mai mari, vor să fie ca ei și uneori o fac poate într-un mod ce pare stângaci și atât de enervant.

Nu vă pot expune toate problemele, discuțiile, poveștile  din carte, cu siguranță că v-ar face plăcere să o citiți singuri.

Vom afla despre pericolul de a ne compara copiii ( de aici porneste de cele mai multe ori cearta dintre copii), despre atitudinea noastră gresită atunci când ei se bat și noi reacționăm ca si cum am participa la un război mondial, vom vedea cât de părtinitori suntem uneori, fără să ascultăm ambele variante, că uneori ne purtăm mai ridicol decât copiii. V-ați gândit vreodată că si comparațiile favorabile sunt gresite?

Vă las câteva exemple foarte sugestive ilustrate prin poze.

Și închei cu povestea unuia dintre părinții ce au participat la seminariile celor două doamne Faber și Mizlish. Poate că pare un caz grav și la voi nu se întâmplă așa ceva, dar știți si voi – copiii sunt imprevizibili și uneori fac lucruri ieșite din comun doar ca să ne atragă atenția, să se simtă iubiți necondiționat.

„Era într-o sâmbătă dimineața. Băieții își făceau de lucru prin bucătărie. Eu pregăteam micul dejun simțindu-mă în al nouălea cer și felicitându-mă pentru cât de bine se înțelegeau. Cu coada ochiului l-am zărit pe David ținând o lingură deasupra plitei electrice de pe care tocmai luasem o oală cu apă fierbinte. Deodată, îi spune lui Andy : „ Vrei să vezi ce tare se încinge? Vino încoace!” Când Andy s-a apropiat, David l-a tras spre el și i-a apăsat lingura înroșită pe ceafă. 

Andy a țipat de durere. Am țipat și eu. David a ieșit în fugă din încăpere. Am oblojit arsura cât am putut  și am încercat să-l liniștesc pe Andy. Apoi m-am dus în dormitor și m-am așezat. Cred că nu fusesem atât de deprimată în viața mea. David acționase cu atâta sânge rece și cruzime, atât de calculat și cu atâta răutate în mod intenționat, încât mă simțeam proastă că am avut atâta încredere în el. N-avea să se schimbe niciodată, indiferent cum l-aș privi eu. Se născuse cu un filon de rău. Era soi rău, Nu-mi semăna deloc. 

Apoi am auzit o bătaie la ușă. Era David. Cu greu mi-am regăsit vocea. L-am întrebat: ” Ce vrei? ”

Nu mi-a răspuns. Doar a intrat și a rămas acolo în picioare, părând mic și speriat. Ceva s-a răscolit în sufletul meu. Nu știu de unde mi-a venit, dar m-am auzit spunând: ” Mare prostie ai făcut! Mare, mare , mare prostie! Parc-ai fi unchiul Stu! ”

”Unchiul Stu? ”

” Da, iubitul vostru unchi Stu. Cel care vă duce la pescuit și vi se pare așa grozav. Ca frate mai mare al meu nu s-a purtat prea grozav. Odata mi-a smuls unghia rupta de la degetul mare de la picior. M-a durut îngrozitor, dar m-a făcut să-i promit că n-o să-i spun mamei.”

David era șocat. ”De ce a făcut asta? ”

”Așa sunt copiii…fac experimente și-și fac unul altuia tot felul de lucruri nebunești, prostești, curde. Dar nu înseamnă că sunt nebuni sau cruzi. ”

Întreaga ființă a lui David s-a schimbat sub ochii mei. Făcuse ceva monstruos, cât se poate de condamnabil, dar mama lui nu îl considera un monstru. Apoi, dacă unchiul lui, care făcuse ceva atât de rău ajunsese un tip atât de cumsecade, poate că nici pentru el nu era pierdută orice speranță.

După plecarea lui David, m-am așezat în pat, rememorând iar și iar scena aceea Brusc, mi-am dat seama că numai faptul de a-l privi pe David altfel constituia doar o parte a soluției. Restul solutiei consta în a-i cere să se poarte altfel și a-l responsabiliza pentru purtarea lui. De asta avea nevoie de adulții din viața lui.

După o săptămână, m-a pus din nou la încercare. Îl urmărea pe fratele lui prin sufragerie, necăjindu-l până l-a făcut să izbucnească în lacrimi. De data aceasta, nu m-a mai cuprins disperarea, ci l-am luat de după umeri, l-am întors cu fața spre mine și l-am țintit cu privirea. ” David”, i-am spus ferm ” ai o capacitate superioară de a fi amabil. Folosește-o!”

David a râs mânzește , dar nu l-a mai necăjit pe Andy…

 

Nu uitați ” atitudinea și cuvintele noastre au forță. Când începe Războiul dintre frați, nu trebuie să ne simțim frustrați, înnebuniți sau neajutorați. Înarmați cu noi cunoștințe și un nou mod de înțelegere îi putem conduce pe rivali către pace. ”