Lumea oamenilor mari este diferita de lumea oamenilor mici. In lumea oamenilor mari, intalnesti multa seriozitate, graba, stres, nemultumire, ura, invidie…si multe altele pe care le stiti si voi.

In lumea oamenilor mici, totul e mult mai mic :). Aici, vei intalni : veselie, timp pierdut, dar nu neaparat fara folos 🙂 , iertare si multe culori. In lumea lor, parca timpuul sta in loc… pai ei ar putea sta si o ora urmarind un gandacel…noi, suntem prea ocupati… si e o mare risipa de vreme sa stai sa te uiti la un biet gandac.

Inainte de a-i avea pe cei doi ursuleti, totul se desfasura mult mai repede:). Imi faceam planuri si ma tineam cu strictete de ele, imi programam timpul , eram mult mai rapida 🙂 . Acum… sigur imi fac planuri, dar de multe ori rezolv jumatate din ele si uneori nu-mi mai programez timpul, pentru ca mi-l programeaza ei .

Am invatat sa nu ma mai grabesc si uneori asa e de bine, sa nu ma mai stresez daca nu merge totul asa cum vreau eu.  Am invatat ca unele lucruri nu se rezolva neaparat in stilul meu – mi-a dat D., cel mare , lectii mari in privinta aceasta- si mi-am spus : ” vai, dar cum de nu m-am gandit ca se poate face si asa simplu? ”

Gandirea lor nu e incurcata cu atatea ite si este mult mai aerisita. Si e asa de bine!

Dar vorbeam despre lumea lor – incercam de multe ori sa ii schimbam , sa ii facem sa fie neaparat ca noi, desi ei vor cu totul altceva. Vrem sa fie mult mai rapizi, pentru ca in lumea aceasta e o goana continua…e lumea in care e de dorit ca totul sa se produca instant ( de aceea s-au si inventat atatea produse instant, nu? )  Vrem sa fie cei mai buni, cei mai isteti… sa poarte de mici o haina de adult.  Dar ei, micutii ce i-am primit in dar, ei ce vor?

Incercam sa le facem pasul dupa al nostru, uitand ca noi putem pasi jumatate de metru si ei , poate, de-abia cativa pasi tare maruntei…

Ca unele lucruri ce sunt pentru noi asa de usoare, pentru ei poti fi atat de grele…

Incercam sa punem pe umerii lor poveri mult prea mari…sa creasca singuri, sa invete sa vorbeasca frumos singuri, … sa se iubeasca singuri…ca daca noi ne-am descurcat cand eram mici, sigur o sa poata si ei 😦 . ( uitati-va la cazul copiilor cu parinti plecati in straintatate…lasa, ca ei se descurca singuri , nu-i asa?  Si le vor fi multumitori parintilor cand vor creste mari pentru ca nu au dus lipsa de hrana, imbracaminte … :(… )

Nu stiu daca ati citit cartea ” Si tu poti fi Supernanny? ” ( de Irina Petre)   Stiu, stiu este o carte controversata, dar inainte de a arunca cu pietre, va spun ca am citit, mai ales in primele pagini ale cartii, niste idei despre  felul in care adultii nu -i inteleg pe cei mici ce mi-au ramas in minte mult timp.

Stiati ca reprosurile repetate ( pe care de multe ori le rostim doar pentru ca nu s-au comportat matur)  il fac pe copil sa se simta prost, il umilesc si-i distrug increderea in sine?

O mica intamplare povestita de autoare:
„ Pe peron, la metrou o mama cu un baietel de 3 ani. I-a cumparat o branzoaica mare pe care i-a dat-o sa si-o tina singur in mana. Palma copilului este minuscula in comparatie cu placinta moale, pe care se straduieste sa o tina cu o mana  si sa muste din ea din cand in cand. Numar in gand secundele pana cand inevitabilul se va produce. Mama il avertizeaza sa nu o scape , dar, fatalitate, imediat placinta e pe jos! Copilul ramane cu o farama intre degete si priveste nedumerit la cei i s-a intamplat, vizibil necajit. Mama izbucneste intr-o avalansa de reprosuri: ” Natangule, asa faci mereu! Nu ma mai duc sa-ti iau alta! Nu poti sa fii si tu mai atent… etc etc 

De buna seama, mama nu stie ca muschii flexibili ai copilului nu se dezvolta complet pana la sapte ani, de aceea el nu poate sa apuce bine obiectele fara sa le scape, dar ar fi putut sa-si dea seama macar ca placinta era de vreo patru ori mai mare decat palma lui. As fi vrut sa o intreb cum s-ar fi descurcat ea daca cineva i-ar fi dat sa tina intr-o mana o mamaliga mare si moale? Si s-o mai certe si in vazul lumii umilind-o pentru ca o scapa! Ar fi fost atat de simplu sa rupa cate o bucatica de placinta si sa-i dea copilului, dar, daca tot nu s-a gandit la solutia aceasta, macar sa nu-l mai fi certat- era el suparat ca si-a pierdut placinta, nu-i mai trebuia dobanda! „

Stiati ca un copilas se poate simti speriat de experientele noi? Ca nu le poate face fata? Si noi adultii, de multe ori ne temem de experiente noi. Sa le dam timp celor mici sa se obisnuiasca cu fiecare lucru nou, treptat…

Cand un copilas apare in viata unor adulti, deveniti parinti , totul se schimba. Unii si-ar dori sa fie totul ca inainte…dar, nimic nu va mai fi ca inainte.

Aveam pe un raft  , asezat foarte jos, un loc in care imi tineam cosmeticele. Cand eram insarcinata cu primul ursulet, sora mea imi spunea cand venea la mine:” Astea nu o sa le mai tii aici! ”  Eu ma gandeam ca o sa-i spun in mod repetat  ca n-are voie si va intelege, ca nu-i nevoie sa fac eu prea multe modificari.  Dar cand a plecat pe picioruse si s-a pus pe cercetat casa… am golit tot! 🙂

Am scos ce era colturos in casa, am desfiintat mobila periculoasa, am decorat totul mult mai simplu…am pregatit lumea noastra , cea a adultilor intr-o lume de copil.  Peretii albi au devenit colorati :)… obiectele de om mare inlocuite cu cate o jucarie aruncata pe ici -colo..

Inainte, dormeam cu lumina stinsa 🙂 De 7 ani, dormim cu o luminita de veghe…

Da..uneori ne suparam ca se sperie din nimic…dar lumea lui nu e ca lumea noastra! Pentru el o cada plina cu apa, poate parea o adevarata piscina! Si ii este groaza sa coboare acolo.  Pentru ei, treptele sunt uneori atat de mari, desi noi le urcam cu mare repeziciune si inca de multe ori pe zi. Dar uitam ca nu le-am urcat asa dintotdeauna…

Micutul A. imi spune in fiecare seara ca nu-i place ca e intuneric afara, ca nu vrea sa-l vada pe geam. Sunt tentata de multe ori sa-i zic ca se teme degeaba, dar mi-aduc aminte de teama de intuneric ce o aveam in copilarie. Si stiu ca este o teama reala si nu-i pot spune ca e inutil sa -i fie frica. Asa ca , tragem draperiile si aprindem tot timpul o lumina de veghe.

Stiti povestea ” Nu ti-e somn , ursuletule? ” Cand tatal urs a luat toate felinarele din casa si le-a aprins si ursuletului tot ii mai era teama de intuneric? 🙂

Da..uneori ne suparam ca se sperie din nimic…d ar lumea lui nu e ca lumea noastra! Pentru el o cada plina cu apa, poate parea o adevarata piscina! Si ii este groaza sa coboare acolo.

De multe ori, incerc sa ma pun in locul lor…sa umblu eu cu papuceii lor, dar cu o minte de om mare…si-mi dau seama de multe ori, ca n-am avut dreptate cand i-am mustrat pentru un lucru sau altul facut gresit. Nu inseamna sa nu-i corectam atunci cand trebuie,d ar  sa le intelegem sentimentele de oameni mici, sa cautam cu atentie motivele pentru care au facut acel lucru gresit.

Eu nu sunt un psiholog , nici pe departe…. sunt doar un parinte care isi doreste sa le creeze copiilor o lume in care sa se simta bine, sa se simta copii…sa stie ca au trecut cu adevarat prin copilarie si s-au bucurat din plin de ea.  Vreau sa invat sa nu le mai cer sa umble in pantofii mei de adult ( da, sa o faca doar in joaca) … vreau sa invat sa nu le mai reprosez ca nu se descurca  , ca doar le-am spus de atatea ori… vreau sa invat, impreuna cu ei cum e sa faci parte dintr-o lume unde totul e mult mai mic :). Pentru ca noi, adultii, desi am fost la randul nostru copii, uitam…sau poate  ca n-am avut parte de copilarie .

Sa nu credem ca vom creste copilasi iresponsabili, daca nu le vom incredinta sarcini, dar acestea sa fie mici, mici, potrivit cu varsta lor- tu vei cara o galeata de 10 litri, ei una micuta de o jumatate de litru, tu vei duce o roaba cu lemne, el va duce in micuta lui roaba un lemn mare… tu vei face curat in toata casa, el isi va strange jucariile  ( daca se supara ca sunt prea multe, triaza-le si lasa-i doar jucariile preferate, nu va mai greu de facut ordine printre ele )  :).

Si daca ei doresc sa fie mari si sa ne imite foarte bine, dar sa-i lasam sa o faca in joaca! 🙂

Aseara, am avut un timp  in familie si ne-am uitat la cateva videoclipuri cu ursuletii – de cand erau ei mult mai mici.  Si ne-am amuzat toti tare de micutul A. care, incerca , tare ambitios sa isi dea o caciulita jos de pe capusor…asa e de simplu sa -ti dai jos o caciula de pe cap,d ar cand ai sapte luni, lucrul acesta devine o adevarata aventura :))

Spor la joaca in lumea celor mici ! 🙂